(Când am dat click pe Log in, mi-a rezonat puțin a Irina Loghin…Întotdeauna îmi aduc aminte de asta când ma loghez pe vreun site).
Sunt introvertită. Poți să-i mai spui timidă, ciudată, singuratică, tăcută, retrasă sau antisocială. Și știi ceva? Ai dreptate. Toate aceste cuvinte mă reprezintă. Dintotdeauna am fost și mereu voi fi așa. Cu o singură diferență – și anume aceea că înainte mă uram pentru chestia asta. Acum am învățat să apreciez ceea ce sunt.
Mi-am dat mai demult un test de personalitate. Trebuie să fi fost bunicel, din moment ce eu nu imi dau teste ale căror întrebări au răspunsuri cu legături evidente. De exemplu: un quiz de pe Blogthings.com intitulat “Are you Romantic or Realistic”. Întrebare:
- Who said romance was dead?
- Actually, you did.
- You’re not sure, but they’re dead wrong!
Logic că dacă alegi prima variantă ești realistă și dacă o alegi pe cealaltă, ești romantică. Dar să nu mă abat de la subiect. Tipul meu de personalitate este INTJ – introverted, intuitive, thinking, judging, unul din cele mai rare (1-4% din populație). Nu sună prea rău, având în vedere că alte exemple de INTJ sunt Cezar (da, acel Cezar de care unii își aduc vag aminte de prin cărțile de istorie), Jane Austen (una din cele mai bune romanciere engleze), Richard Gere (cât îmi place numele Richard! O să postez ceva despre asta.), Hannibal, C.S. Lewis, Michelle Obama, Arnold Schwarzenegger (sper că i-am scris numele corect), dar și personaje fictive cum ar fi Profesorul Moriarty (cel care se bătea cu Sherlock Holmes – villains rule!), Hannibal Lecter (iar un Hannibal?!) și, ultimul dar nu cel din urmă, Mr. Darcy din Mândrie și prejudecată. Cu el m-am identificat mai mult decât cu orice alt personaj, în afară de Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop.
Citeam acum ceva timp pe un blog un articol (nu mai știu ce subiect trata, dar nu e de importanță), iar unul dintre comentarii conținea o propoziție uimitoare, cel puțin pentru mine. Why doesn’t society give socially awkward people a chance? Nu mi-a venit să cred că pe lumea asta chiar există cineva care nu îi condamnă pe introvertiți. Și când mă gândesc că sunt atâția care afirmă că este vina persoanelor timide că sunt așa, pentru că, nu-i așa, ar putea să facă și ei un efort și să se schimbe. Normal, când nu înțelegi felul de a fi cuiva, spui că el e de vină că e așa, pe principiul vulpii și al strugurelui (adică: vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri). Și, desigur, este cu mult mai ușor să afirmi că modul în care își trăiești tu viața este cel corect și că ceilalți greșesc. Altfel, dacă nu ai crede că e corect, nu l-ai mai urma, nu?
Și acum, ca să îmi fac o ordine în idei, o să notez, nu neapărat în ordinea importanței (care de altfel probabil nici nu rămâne constantă), motivele pentru care mă simt fericită că sunt introvertită:
1. Așa sunt eu, și punct. Îmi place să fiu eu însămi, DAR asta nu înseamnă că mă apuc acum să pornesc o campanie să îi fac pe toți introvertiți ca mine. Fiecare are libertatea de a-și trăi viața după bunul plac, atât timp însă cât nu o încalcă pe a celorlalți.
2. Introvertiții se cunosc pe sine mai bine decât extravertiții. Eu, una, prefer să mă gândesc cum funcționează sufletul uman decât să mă gândesc cum să mă îmbrac mai trendy la cea mai în vogă petrecere. I think rather than act.
3. Dacă nu ar fi existat oamenii ca mine, am fi trăit încă în caverne. Categoric ați auzit de niște introvertiți ciudați ca Edison, Newton sau Einstein.
4. Pentru că nu sunt singură. Se pare că această trăsătură de caracter nu te împiedică să devii celebru, așa cum este cazul pentru Meryl Streep, Jerry Seinfeld, Tiger Woods, Warren Buffet, Steven Spielberg, Martin Luther King sau Mahatma Gandhi. (nume preluate de la http://hunternuttall.com/blog/2008/07/the-introverts-strike-back/).
5. Extravertiții investesc prea mult în viața socială și prea puțin în propria persoană. M-am săturat să văd cum peste tot ne sunt înfățișați extravertiții ca fiind cei care au succes în viață, deși habar n-au ce înseamnă c din E=mc2. Partea cea mai proastă e că este adevărat. Peste tot te afli într-o comunitate (doar deh, omul e ființă socială!) și ori te integrezi, ori ești lăsat la fund. Ești forțat din toate părțile să intri în grupuri și dacă nu știi să faci conversație, ești dat la o parte. Nu ar trebui, și totuși doare să fii ignorat doar pentru că ești diferit.
6. Nu-mi plac conversatiile superficiale purtate în general de extravertiți. Cum arată tipul nu știu care, ce covoare noi și-a luat X în cameră, bârfele despre vecini etc.
7. Îmi place să fiu singură, fără să am o armată în jurul meu care să-mi observe fiecare gest. În plus, mă descurc mult mai bine pe cont propriu decât într-o echipă. Mă simt mult mai puțin stresată. Și nu, nu am nevoie de terapie. De ce să mă schimb? De ce există atâtea site-uri care oferă metode de a te schimba din introvertit în extravertit?
Uite că eu nu vreau să mă schimb și o să spun asta oricui se crede tare pentru că are zeci de prieteni și știe să vorbească și să-i distreze pe ceilalți. Nu spun că nu e bine să ai prieteni, Doamne ferește! Dar într-o lume în care e la modă să fii extravertit și să ai cât mai multe cunoștințe, mă întreb dacă nu cumva noțiunea a devenit superficială – adică să-ți faci cât mai mulți doar de dragul de a avea. Și pentru asta o să-i pun o întrebare cititorului acestui blog (sperând că există). Câți dintre cei pe care îi numești „prieteni” sunt demni să poarte numele ăsta? Câți ți-ar da o mână de ajutor dacă ai avea nevoie? Câți și-ar sacrifica fericirea pentru fericirea ta? (Da, sunt 3 întrebări.) Dacă numărul rezultat este mai mic decât cel actual…ar trebui să-ți revizuiești modul de a lega prietenii. Dacă este egal, felicitări – ești un om împlinit. Dacă e mai mare…mai treci pe la ora de mate!
Dar mă consider norocoasă și asta pentru că mi-am dat seama la timp că trebuie să fiu eu însămi. Sunt atâția pe lumea asta care suferă pentru că sunt dați la o parte și încearcă să se schimbe și atunci fie nu au succes și se simt groaznic, fie au, dar se simt ca un actor prefăcându-se pentru un rol.
Știu că am deviat de multe ori de la subiect…ce să-i fac? Nu mă pricep la structurarea unui eseu. Sper măcar că am reușit să pun câțiva oameni pe gânduri după citirea acestui articol.
P.S. Adresez o rugăminte cititorilor mei. Dacă vedeți vreo greșeală gramaticală sau de ortografie, raportați-o imediat. Eu însămi sunt foarte precaută să nu fentez limba română, dar oricând poate scăpa ceva.
noiembrie 21, 2010 la 10:26 am |
Buna!
Si prietenul meu face parte din categoria celor 1-4% din populatie despre care vorbesti. Este un tip singuratic, care are cugetari adanci, caruia ii trebuie foarte mult timp sa ia o decizie, care observa cu mult timp inainte de a actiona samd.
Problema e ca in cugetarile acestea indelungi ale lui a ajuns sa creada ca este o persoana foarte rea. Sunt lucruri intr-adevar care nu sunt ok, insa un im normal ar putea, datorita superficialitatii, sa treaca mult mai repede peste ele, in schimb el pur si simplu se adanceste in ele si se autopedepseste pentru tot.
In plus, alunga de langa el persoanele iubite tocmai pentru ca, considera ca le face rau.
Ai cazut vreodata intr-o astfel de depresie? Ce e de facut?
noiembrie 21, 2010 la 2:12 pm |
Buna Ella.
M-am gandit ceva timp inainte sa-ti raspund. Nu sunt psiholog si deci nu ma consider cea mai in masura sa iti dau un sfat, dar asta nu inseamna ca nu pot sa incerc sa te ajut.
Prietenul tau ar trebui sa fie fericit pentru ceea ce este. Este lectia pe care am invatat-o eu insami cu ceva timp in urma. Dar trebuie el singur sa se impace cu sine, pentru ca daca nu va folosi decat o masca pentru a-i multumi pe altii nu va fi deloc fericit, dimpotriva.
Da, si eu am avut niste momente de depresie adanca, mai ales pentru ca sunt perfectionista si trec foarte greu peste esecuri sau gafe, intelegi ideea. Si eu ma autopedepseam pentru cele mai mici greseli (de exemplu, nu mai ascultam muzica o saptamana – ceea ce pentru mine este un chin adevarat). Eram constienta ca eram singura care facea asa ceva din toti cei pe care ii cunosteam – ceilalti nu aveau nicio treaba, treceau prin viata ca gasca prin apa. Am ramas uimita in acest sens cand am citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade – in care protagonistul se autoflagela pentru a se motiva.
Sa stii ca si eu am momente in care cred (sau mai bine zis constientizez) ca sunt o persoana rea. Critic defectele celorlalti, vreau intotdeauna sa fiu prima in defavoarea altora, nu uit un rau care mi s-a facut etc. La un moment dat, vorbind cu o colega, i-am marturisit ca nu ma consider o persoana buna, dar ea mi-a infirmat parerea, ceea ce m-a linistit. Pe de o alta parte, nimeni nu poate sti ce in sufletul meu, asa ca, din acest punct de vedere, e posibil ca raspunsul ei sa fi fost generat de aparente.
Partea cea mai dificila a raspunsului pe care ar trebui sa ti-l dau este “Ce e de facut?”. Sfatul meu, desi poate neavizat, este urmatorul. Spune-i prietenului tau sa fie fericit pentru ceea ce este. Sa constientizeze faptul ca este o persoana rara si sa-si valoreze calitatile. Avem nevoie de o mica doza de egoism in viata. In ceea ce priveste defectele, asupra carora el pare sa fie concentrat, pe acestea trebuie sa invete sa le accepte ca o parte a personalitatii lui. Nu exista om perfect, nici macar cei care aparent nu au nicio grija pe lume si par fericiti tot timpul. De asemenea, tu ar trebui sa-i fii alaturi neconditionat (si la bine si la rau) si sa nu-l presezi sa fie altfel decat doreste sa fie. Sprijinul tau ii va face foarte bine. Sa-i spui sa incerce sa se pretuiasca mai mult pe sine, dar sa-i dai timp pentru asta. Poate fi uneori foarte greu sa-ti modifici din proprie vointa o trasatura de personalitate. Sa nu uit – un alt lucru care mie personal mi-a facut foarte mult bine a fost sa caut pe net povesti asemanatoare alei mele. Nu mi-a venit sa cred ca pe lumea asta mai sunt oameni care gandesc exact ca mine.
S-ar putea sa nu mearga din prima (dupa cum ti-am spus, timpul e un factor important) sau s-ar putea sa nu mearga deloc. Important este insa sa nu il presezi, sa fii mereu alaturi de el dar mai ales sa fii sincera cu el. Daca personalitatea lui este ca si a mea, atunci nu va suporta sa fie mintit de curtoazie, adica doar de dragul de a-l face sa se simta bine.
Sincer, sper sa te poata ajuta sfaturile mele. M-as bucura enorm sa va pot ameliora cu ceva situatia.
Mult noroc, Luiza
ianuarie 22, 2012 la 1:57 am |
“adică să-ți faci cât mai mulși doar de dragul de a avea” – greseala la punctul 7.
P.S. Si eu sunt introvertit
ianuarie 31, 2012 la 5:33 pm |
Vai, ce am putut sa scriu
) Mersi ca mi-ai zis, arata chiar ridicol in context.
ianuarie 31, 2012 la 5:16 pm |
Buna, azi am aflat ca sunt introvertita, datorita unui test care cred ca este acelasi pe care l-ai dat si tu deoarece si mie mi-a iesit exact acelasi rezultat si chiar daca am fost dezamgita si m-am simtit si ciudat deoarece eram printre singurii care au iesit introvertiti, vroiam sa-ti multumesc, aceasta postare chiar mi-a ridicat moralul si mi-ai facut ziua mai buna. Mult succes in continuare !
ianuarie 31, 2012 la 5:31 pm |
Buna, Ruxandra! Daca e un lucru pe care l-am invatat in ultimii ani, acela e ca nu esti niciodata singur. Oricat de ciudate crezi ca ar fi unele trasaturi/obiceiuri/experiente ale tale, sa fii sigura ca mai sunt cativa in lume ca tine!
Nu m-as fi asteptat ca articolul meu sa iti faca atat de mult bine, sincer. Ma bucur ca ti-am ridicat moralul! Multa bafta si tie in tot ce faci!
P.S. Introvertitii nu sunt chiar atat de putini in lume (poate unii se prefac a fi extrovertiti pentru a se intregra in societate) si unii introvertiti sunt/au fost persoane celebre, ex. Audrey Hepburn, Alfred Hitchcock, Albert Einstein sau Stephen Hawking.